Electronic Arts deja ne-a obișnuit cu lansarea a câte două titluri Need for Speed pe an. Astfel, dupa ce în această primăvară am primit simulatorul Need for Speed: SHIFT 2 Unleashed, acum a venit vremea alternativei arcade – Need for Speed: The Run. Bazat pe motorul grafic Frostbite 2 (același din Battlefield 3) și realizat de experimentata echipă de la Black Box (același producător din spatele titlurilor Underground și Most Wanted), noul NFS avea un potențial imens, promițând un prim joc al seriei bazat pe un fir narativ consistent.
Din păcate, socoteală de acasă nu prea s-a potrivit nici de această dată cu cea din târg, The Run fiind, din multe puncte de vedere, o mare dezamăgire. Putem porni lista lipsurilor cu mult trâmbițata poveste, în care Jack Rourke, un borfaș ce avea probleme cu mafia, se înscrie într-o cursa de proporții apreciabile, de la San Francisco și până la New York, al cărei premiu i-ar putea asigura eroului mult dorita liniște. Din păcate, fraza precedentă sumarizează fără probleme întregul așa-zis fir epic al jocului, din care se remarcă doar filmul de început și nimic mai mult.
Pe parcursul întrecerii, Jack trebuie să întreacă o serie de oponenți, ale caror personalități nu sunt mai deloc dezvoltate. Ți se prezintă un loading screen cu informații despre viitorul adversar, eventual o foarte scurtă secvență cinematică cu acesta și apoi ești aruncat direct în cursă. Cine sunt însă aceștia? De ce participă în cursă? Ce treabă au cu personajul principal? Rămâne să ghicești tu sau să-ți pui la contribuție imaginația pentru a crea o eventuală intrigă. Extrem de dezamăgitor.
De altfel, această cursă ce se desfășoară pe întregul teritoriu al Statelor Unite este și pretextul după care a fost organizată campania single player a jocului. Vorba vine însă întregul teritoriu american, campania este împărțită în 10 stagii (a câte 4-5 probe fiecare), ce pot fi duse la bun sfârșit în doar câteva ore. Spre exemplu, în cazul meu, pe dificultate medie, cronometrul întregii campaniei s-a oprit la 2 ore și 15 minute. Penibil.
Probele din fiecare stagiu sunt însă destul de variate, existând curse clasice în care trebuie depășiți un număr anume de oponenți, întreceri contracronometru în care trebuie să recuperezi timp prețios față de cei din fața ta, „bătălii” în care într-un timp dat trebuie să depășești un adversar și să te menții în fața sa, precum și confruntări directe cu așa-zișii boși, personajele insipide de acare aminteam mai devreme.
Totuși, marea majoritate a acestor probe sunt scriptate excesiv, cu mașini de poliție care gonesc cu 500km/h (altfel nu-mi pot explica cum un Ford Crown Victoria poate depăși un Lamborghini Aventador), elicoptere ale mafiei care trag în tine, explozii și alunecări de teren și alte minunății de acest gen, care nu prea au nimic în comun cu ideea unei curse. Unde mai pui ca în unele cazuri, la cele mai firave ieșiri în decor (în urma cărora ai putea redresa fără probleme mașina), jocul decide de la sine putere să-ți mănânce un reset și te aruncă înapoi la ultimul checkpoint.
Și pentru că tot a venit vorba de mașini, deși The Run conține o ofertă destul de variată de bolizi, doar o fracțiune dintre aceștia pot fi conduși pe parcursul campaniei principale. Mai mult, jucătorul poate comuta între aceste mașini doar în anumite momente cheie ale poveștii, precum și în stațiile de benzină presărate pe trasee. Acestea din urma, pe lângă faptul că rup fluența curselor, te mai fac să și pierzi timp important în confruntarea cu ceilalți șoferi.
De asemenea, puteți da uitării opțiunile de personalizare vizuală sau mecanică ale mașinilor, prezente în celelalte titluri arcade ale seriei Need for Speed. În NFS: The Run, poți alege culoarea și, eventual, un body kit diferit (doar în cazul anumitor mașini). Înțeleg că un titlu mai serios nu ar trebui să-și bată capul cu cine știe ce opțiuni legate de împodobitul mașinilor cu neone sau eleroane, însă aici vorbim de un joc arcade 100%.
Ce-i drept, în momentele în care toate aceste probleme nu-și fac apariția, experiența de șofat din NFS: The Run este plăcută, mașina răspunde decent la comenzi (parcă mai bine pe tastatura decât pe gamepad, un lucru cu adevărat straniu), iar modelul de damage (pe care-l puteți admira în urma unui accident) își face treaba cu brio. De alfel, aspectul jocului este neașteptat de bun, motorul grafic Frostbite 2 fiind capabil de reproducerea unor peisaje impresionante din punct de vedere vizual.
Din păcate, nu același lucru poate fi spus și despre optimizarea pentru PC, chiar și pe sisteme foarte performante framerate-ul fiind limitat artificial la 30FPS. Câteodată, deși framerate-ul raportat rămâne același, o scădere a rezoluției a ajutat la oferirea unui sentiment de joc mai fluent, însă nu cu mult. Spre comparație, versiunea de consolă nu arată cu mult mai rău și rulează parcă mult mai bine.
Producătorii s-au lăudat înaintea lansării jocului că o parte importantă a acestuia va avea loc în afara mașinilor, în timp ce Jack încearcă să scape de poliție sau urmăritori. Din păcate, aceste secvențe și asa foarte rare (cred ca le poți număra pe degetele unei mâini), sunt bazate în exclusivitate pe quick time events, unde trebuie să apeși de nebun anumite taste atunci când ți se cere acest lucru. Mai bine se limitau pur și simplu la niște secvențe cinematice neinteractive.
Pe lângă campanie, au mai fost adăugate și o serie de challenges, ce se deblochează pe măsură ce avansezi în povestea principală. Aici se pot câștiga medalii și se pot compara timpii obținuți cu performanțe prietenilor care joacă, la rândul lor, NFS: The Run. Acest lucru este posibil grației sistemului Autolog, care acum este integrat pe PC cu clientul Origin, prietenii de pe acest serviciu fiind automat adăugați listei de oponenți virtuali din joc.
În schimb, multiplayer-ul ar fi fost foarte interesant, dacă ar fi funcționat așa cum trebuie. Acesta este împărțit pe playlist-uri, fiecare compus din câte 3-4 curse independente, la finalul cărora se pot câștiga puncte în funcție de locul ocupat. Înainte de începerea acestora, are loc o extragere aleatorie, premiul ales fiind acordat celor care termină playlist-ul pe podium. Din păcate, la momentul intrării în cursele propriu-zise, poți avea supriza să fii aruncat de pe traseu fără nicio explicație, sau lovit de tot felul de nesimțiți al căror principal scop este ruinarea experienței de joc a celorlalți participanți la întrecere. Asta, bineînțeles, în cazul fericit în care chiar te poți conecta vreun server…
Astfel, din păcate, noul NFS: The Run nu prea are cu ce se lăuda în afara graficii cu adevărat reușite și a unui multiplayer interesant în teorie. Campania single player este extrem de scurtă, cursele scriptate până la sânge, optimizarea dezamăgitoare și problemele de conexiune omniprezente. Păstrați-vă banii pentru altceva.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER